„- ...o fost pe la mine si de la ceva televizie, îi zicea bibisi... o fost si domnu’ cela, printul din Anglia... da’ cine n-o fost!! Sa vada cum se facem carbunele. E greu... dar asta stiu a face si uite asta fac... cu nevasta-mea, de când se desprimavareaza pâna târziu, în novembre. Apai merem acasa în Harghita sa facem si noi Craciunul, ca oamenii... si de Pasti merem acasa. O saptamâna. Avem acolo casa faina... Da uite, stam aici 8 luni pe an. Trebuie sa mai repar la rulota un pic. Uite, azi noapte a cazut cosu’ de la soba si era sa murim asfixiati. Noroc ca m-am trezit si am deschis repede usa ca, daca nu, muream acolo... Azi l-am reparat. Ca n-am mai facut foc de azi primavara... ca vara facem focu’ uite aici la bordei, unde facem si de mâncare... No... nu-i usor sa stai toata ziua colo pe bocsa... gazul ala îmi arde plamânii si de-aia trebuie sa beau multa apa... da’ daca e bere, e mai buna... no... noroc!... 

.. mi-o adus un sidi cu filmu’... da’ eu n-am unde sa-l vad... da’ l-au pus pe un leptap de am vazut ai noi... si acu’ trebe sa ma duc la un nepot care are calculator, sa-l mai vad... când oi mere acasa...”

La o vorba cu Imre, carbunarul de la Viscri, viata lui pare când rupta din rai, când coborâta în infern. Pentru el e o viata care nu are început si nici sfârsit, un perpetuum între anotimpuri, între cladirea bocsei si scoaterea mangalului. O saptamâna cladeste bocsa cu lemne taiate la metru. Trebuie sa fie din esente tari. I le aduce patronul, cu camionul, din parchetele din jurul Rupei. Le cladeste dupa grosime, cu o camera de ardere la mijloc si un tunel pe unde va da foc bocsei. Apoi le acopera cu pamânt, câteva tone, si la final da foc vreascurilor lasate înadins în camera de ardere. Trebuie sa arda mocnit de la interior catre exterior, cu oxigen putin, pentru ca lemnul sa se transforme treptat în mangal. Oxigenul pentru ardere este controlat zi si noapte de Imre, cu ajutorul unor gauri pe care le face si apoi le astupa „sa nu iasa fum albastru”. Bocsa e temperata tot timpul cu apa, pe care Imre o aduce cu galeata si o împrastie ca sa scada temperatura. Gazul care-i arde plamânii, oxidul de carbon, este rezultat din arderea incompleta, gaz extrem de periculos pe care omul nostru îl potoleste cu bere, ori de câte ori primeste musafiri. Se stie ca la Imre te duci cu tigari si bere. Doar când e vreme rea si nu mai are vizitatori, merge pâna-n sat cu bicicleta, dupa bere si tigari. Dupa cum îi de mare bocsa, în doua-trei saptamâni tot lemnul e transformat în mangal. Bocsa se desface, iar mangalul încins e din nou stropit cu apa sa nu se autoaprinda. De-abia când e racit, ajutat de nevasta, Imre încarca mangalul în saci de rafie care iau calea orasului. Ca lucrurile sa fie si mai complicate, Imre lucreaza în suveica. În timp ce o bocsa arde, construieste alta, iar cea de-a treia tocmai era încarcata în saci. 

Am ajuns de fiecare data la bocsa la vreme de apus, când soarele lumineaza razant peste padure, iar lumina este de spectacol. O ultima raza cade peste bocsa si lumineaza doar apa aruncata cu precizie de Imre. Lumina diminuata si necesitatea unui timp scurt de expunere m-a obligat sa ridic valoarea ISO la 400, iar timpul de expunere sa-l cobor la 1/500 pentru a îngheaa miscarea. Am folosit diafragma 11 pentru a avea suficienta profunzime de câmp, fumul alb pacalind câteodata focalizarea automata a camerei. Astfel m-am asigurat ca voi avea personajul redat clar, indiferent ca focalizarea poate avea mici erori.

Între doua temperari cu galetile de apa, Imre îsi savureaza cu placere berea, asculta pasarelele si este convins ca soarta l-a facut sa fie carbunar, bucurându-se de raiul naturii si luptând cu infernul de pe bocsa.