Oglinzile Retezatului - Cautand peisajul

De multe ori ajungand in creasta muntelui sau pe “dunga” unui versant incerc sa descopar cu febrilitate, dincolo de muchie, peisajul perfect pe care fiecare fotograf si-l doreste. Oare ce ne determina sa ducem aparatul la ochi, sa cadram si apoi sa prindem intre doua miscari succesive ale perdelei clipa atat de dorita. Cat din ceea ce vedem si cat din ceea ce stim este important pentru un peisaj cu adevarat remarcabil ?

“Peisajul ti se dariueste pe masura intelegerii lui” poate fi un raspuns.

Dar ce fotografie poate fi considerata peisaj ?  Este acea fotografie de natura compusa dupa regulile academice: planul apropiat, cel al subiectului si fundalul sau detaliu marunt al unui model de frunze gasit in iarba. Fiecare dintre noi vom avea propriul raspuns. In locul unui raspuns “teoretic corect” este mult mai important sa ne punem intrabari, sa gandim si apoi sa incercam sa raspundem facand fotografii.

Creativitatea este adesea inspirata de bucuria de a experimenta, de a cauta noul. Ca fotograf a te “juca” cu aparatul foto in cautarea subiectului nu este un risc chiar atat de mare. In ultima instanta exista tasta “delete”. Daca pe linga aceasta exista o sanatoasa doza de stapanire a “mestesugului” succesul este garantat.

Oglindirea Varfului Custura Bucurii in Lacul Ana

Stapanirea “mestesugului” intr-ale fotografiei poate fi punct de plecare in descoperirea de subiecte care pot face saltul catre creativitate. Trecand pe marginea lacului Ana din Retezat am fost atras de reflexia varfului Custura Bucurii in apa. Dar in acelasi timp ceva mai departe pe marginea lacului am vazut o serie de bolovani foarte fotogenici asa cum numai granitul de Retezat poate fi. OK!  Trebuia sa gasesc o rezolvare in care sa prind in cadru atat reflexia cat si textura rugoasa a rocii, prinsa in delicatetea de cristal a apei. Am apelat la superangular, am fixat camera pe trepied am ales un punct de statie suficient de inalt. Am aplecat camera mult inspre inainte astfel incat primul plan sa fie redat aproape de la verticala lui iar planul de fundal cat mai aproape de tangenta care asigura reflexia totala de pe suprafata apei. La final am utilizat un filtru degrade de o treapta cu un gradient scurt pentru a egala stralucirea varfului cu griurile albastrui ale rocii. Diferenta de temperatura de culoare (white balance-ul fiind setat pe lumina de zi) intre reflexia varfului redata in tonalitati calde si cele reci rezultate de la lumina cerului confera imaginii acel plus de care are nevoie fotografia ca sa fie scoasa din rand.

Oglindirea crestei Slaveiului, a Judelui si a Turnului Portii in Taul Agatat.

Creativitatea presupune si cunoasterea subiectului ce urmeaza a fi fotografiat. Cu cat explorezi mai adanc ceea ce ai de fotografiat cu atat sansele de reusita sunt mai mari modul de expresie fiind mai rafinat.  Am plecat de la refugiul Bucura din acelasi indragit Retezat cand inca era noapte. La lumina lanternei frontale deslusesc cu greu firava poteca ce serpuieste catre Taul Agatat locul din care se poate face una din cele mai spectaculoase fotografii din Carpati. Ca orice fotograf de peisaj te intorci din cand in cand in locurile care au potential fotografic. Asa s-a intamplat si cu Taul Agatat. Am urmarit aceasta fotografie cativa ani la rand. Fie nu am reusit sa ajung la Bucura fie a fost vreme proasta si ceata m-a impedicat sa vad chiar si celalalt mal al lacului…

Cu mai bine de un sfert de ora inainte am ajuns pe marginea lacului. Raspalata incercarilor precedente era pe masura. Bucati mari, rectangulare, de gheata alb mat alternau cu gheata transparenta rezultata din topirea temporara de peste zi a lacului. Senzatia initiala a fost ca acele “canale” printre “iceberguri” au gheata subtire. La inceput precaut apoi tot mai increzator am pasit pe gheata lacului in cautarea punctului de statie. Stiam ca in octombrie la rasarit primul va fi iluminat Turnul Portii si Vf. Judele doua “ace” de granit, acoperite de licheni care toamna sunt galbeni rosietici. La culoarea lor s-a adaugat spectrul cald al luminii abea scapate de dupa orizont. La mometul culminant cele doua lancii de piata s-au inrosit in sangeriul rasaritului. Apoi nu-mi aduc aminte decat ca soarele era destul de sus pe cer ca sa mai stau pe lac. De restul mi-am adus aminte acasa in fata calculatorului. 

Cat despre celelalte povesti, va las sa vi le inchipuiti Dvs., ca pe un exercitiu de creativitate.

“You are not in the mountains, the mountains are in you”

— John Muir

sosete de lana

In vremuri ce par definitiv apuse, bunicile impleteau sosetele din lana pentru tot familionul. Cel putin la mine in familie asta era regula. De cum venea iarna bunica ne lua masura la picior sau daca nu ne prindea prin preajma ei trebuia sa trimitem din timp o pereche rupta sa o aiba de model la marime. Le facea din lana mai aspra impletita cu un fir de bumbac, sa fie mai rezistente. Cu toate acestea primavara eu scoteam la reforma cel putin doua perechi. Lana buna era desirata si facuta ghem ca apoi sa se incorporeze partial intr-o pereche noua. Cum sosetele erau cam aspre, la mersul pe munte foloseam o pereche de sosete de bumbac, trase direct pe piele si apoi cele de lana peste ele. Inca nu aveam acces la sosetele din lana cu firul lung si foarte subtire care se pot purta direct pe piele, din lana merinos. Sunt apropape sigur ca asa cum putina lume mai trage pe film, mai curand din nostalgie decat din nevoie, tot asa putine bunici mai tricoteaza sosete de lana. Doar daca nu ajungi pe undeva pe aiurea, prin Viscri, unde se tricoteaza inca de zor sosete de lana pentru clienti nemti ori pe vre-un coclau al Branului sau în Apusenii rasfirati pe muchii de deal, cu mutatori de fan uitate de vreme.

Pe culmea de deasupra Salciuei am ajuns prima data acum mai bine de 35 de ani. Un loc linstit unde nu se ajungea tocmai lesnicios, urcand cu piciorul pret de 45 de minute, plecând de la gura pesterii Huda lui Papara. La troita din creasta dealului am intalnit de fiecare data femeile din sat care “grijeau la jite” cat îi ziua de lunga. Ca sa nu stea degeaba, intre doua mulsuri si manatul vitelor la adapat crosetau de zor sosete de lana. Le-am regasit de mai multe ori in decursul anilor, de parca ne-am fi dat intalnire. Dar nici nu-I de mirare; “jitele” trebuie mulse zilnic, duse la adapat. Interesant ca nu exista ciurda sau stana de vara, fiecare îngrijind de animalele proprii. La un PhotoTOUR de toamna, le-am intanit din nou. La troita ce marcheaza intersectia potecilor de la Huda spre Vanatare (pestera si ponorul ce delimiteaza sistemul carstic Huda lui Papara) ne-am oprit la o vorba cu una din femei. Croseta ciorapi dintr-o lana rosie. Mainile noduroase se miscau cu o dexteritate nebanuita altfel. Mi-a placut detaliul si am fotografiat doar mainile.

Ceva mai încolo, mergand pe muchia dealului am vazut apropiindu-se de noi o femeie voinica, bunica dupa varsta, ce cara in spate cu destula lejeritate un balot de fan. In acest timp mainile nu-i stateau de loc, impletind cu 4 ace sosete de lana. Am intrat in vorba, povestind despre “jite”, sat, targuri si sarbatori, si inevitabil despre sosetele de lana pe care le facea… pentru toata familia, “pentru iarna cand o fi mai frig”. Evaluarea mea, cea din adolescenta, era corecta. Cam doua perechi de cap de familie, si cum are familie mare, toata vara impleteste sosete… pe deal… la “jite”… ca doar cum o sa stea “jaba”. Si tot ca sa nu stea degeaba mai lua cate o sarcina de fan sa o duca in sat, la vaca ce-o “fatat” de curand. In timp ce o tineam de vorba, in jurul meu fotografii apasau de zor pe declansatoare. Din cand in cand îsi potrivea naframa de pe cap cu un gest stereotip. Asta era momentul. Am predat stafeta de intelocutor si pe nesimite am trecut în tabara fotografilor pandind “momentul decisiv”. “Vai maica, da asa filmata n-am mai fost de mult…. Ma dati la televizor ?” intreba in saga bunicuaa noastra, intrand in joc cu vadita placere. De aici încolo a disparut si ultima umbra de crispare si discutia a continuat mai bine de un sfert de ora pe tot feluri de teme, mai de la sat mai de la oras, mai cu politica mai fara.

Bunica multitasking

Apropierea de interlocutor, depasirea barierelor se face doar intrand in dialog, insa unul de bun simt, fara a agresa in vre-un fel. Exista o perioada de tatonare, de studiere in care trebuie sa vezi daca exista potential pentru o fotografie expresiva la interlocutor. Nu orice taran este expresiv, nu orice peisaj de la tara este autentic, ele trebuie cautate si întelese inainte de a fi fotografiate. Fara îndoiala, fotografia de acum e deasupra celor anterioare, facute tot aici, de-a lungul anilor.

Dar cel mai important: teoria sosetelor de lana se verifica; Inca!!

“Aparatul foto este un instrument care ii învata pe oameni cum sa vada.”

— Dorthea Lange

Infernul lui Imre

„- ...o fost pe la mine si de la ceva televizie, îi zicea bibisi... o fost si domnu’ cela, printul din Anglia... da’ cine n-o fost!! Sa vada cum se facem carbunele. E greu... dar asta stiu a face si uite asta fac... cu nevasta-mea, de când se desprimavareaza pâna târziu, în novembre. Apai merem acasa în Harghita sa facem si noi Craciunul, ca oamenii... si de Pasti merem acasa. O saptamâna. Avem acolo casa faina... Da uite, stam aici 8 luni pe an. Trebuie sa mai repar la rulota un pic. Uite, azi noapte a cazut cosu’ de la soba si era sa murim asfixiati. Noroc ca m-am trezit si am deschis repede usa ca, daca nu, muream acolo... Azi l-am reparat. Ca n-am mai facut foc de azi primavara... ca vara facem focu’ uite aici la bordei, unde facem si de mâncare... No... nu-i usor sa stai toata ziua colo pe bocsa... gazul ala îmi arde plamânii si de-aia trebuie sa beau multa apa... da’ daca e bere, e mai buna... no... noroc!... 

Infernul lui Imre

.. mi-o adus un sidi cu filmu’... da’ eu n-am unde sa-l vad... da’ l-au pus pe un leptap de am vazut ai noi... si acu’ trebe sa ma duc la un nepot care are calculator, sa-l mai vad... când oi mere acasa...”

La o vorba cu Imre, carbunarul de la Viscri, viata lui pare când rupta din rai, când coborâta în infern. Pentru el e o viata care nu are început si nici sfârsit, un perpetuum între anotimpuri, între cladirea bocsei si scoaterea mangalului. O saptamâna cladeste bocsa cu lemne taiate la metru. Trebuie sa fie din esente tari. I le aduce patronul, cu camionul, din parchetele din jurul Rupei. Le cladeste dupa grosime, cu o camera de ardere la mijloc si un tunel pe unde va da foc bocsei. Apoi le acopera cu pamânt, câteva tone, si la final da foc vreascurilor lasate înadins în camera de ardere. Trebuie sa arda mocnit de la interior catre exterior, cu oxigen putin, pentru ca lemnul sa se transforme treptat în mangal. Oxigenul pentru ardere este controlat zi si noapte de Imre, cu ajutorul unor gauri pe care le face si apoi le astupa „sa nu iasa fum albastru”. Bocsa e temperata tot timpul cu apa, pe care Imre o aduce cu galeata si o împrastie ca sa scada temperatura. Gazul care-i arde plamânii, oxidul de carbon, este rezultat din arderea incompleta, gaz extrem de periculos pe care omul nostru îl potoleste cu bere, ori de câte ori primeste musafiri. Se stie ca la Imre te duci cu tigari si bere. Doar când e vreme rea si nu mai are vizitatori, merge pâna-n sat cu bicicleta, dupa bere si tigari. Dupa cum îi de mare bocsa, în doua-trei saptamâni tot lemnul e transformat în mangal. Bocsa se desface, iar mangalul încins e din nou stropit cu apa sa nu se autoaprinda. De-abia când e racit, ajutat de nevasta, Imre încarca mangalul în saci de rafie care iau calea orasului. Ca lucrurile sa fie si mai complicate, Imre lucreaza în suveica. În timp ce o bocsa arde, construieste alta, iar cea de-a treia tocmai era încarcata în saci. 

Am ajuns de fiecare data la bocsa la vreme de apus, când soarele lumineaza razant peste padure, iar lumina este de spectacol. O ultima raza cade peste bocsa si lumineaza doar apa aruncata cu precizie de Imre. Lumina diminuata si necesitatea unui timp scurt de expunere m-a obligat sa ridic valoarea ISO la 400, iar timpul de expunere sa-l cobor la 1/500 pentru a îngheaa miscarea. Am folosit diafragma 11 pentru a avea suficienta profunzime de câmp, fumul alb pacalind câteodata focalizarea automata a camerei. Astfel m-am asigurat ca voi avea personajul redat clar, indiferent ca focalizarea poate avea mici erori.

Între doua temperari cu galetile de apa, Imre îsi savureaza cu placere berea, asculta pasarelele si este convins ca soarta l-a facut sa fie carbunar, bucurându-se de raiul naturii si luptând cu infernul de pe bocsa.

“Succesul nu e cheia fericirii. Fericirea e cheia succesului. Daca îti place ceea ce faci, vei avea succes.”

— Herman Cain

Potala Palace

Tibet, Lhasa, Potala. Pentru mine un Shangri-La al fotografiei, tarâmul interzis. Pâna într-o zi...

L-am rugat pe Tensin’, ghidul nostru tibetan, sa ajungem la baza colinei de 170 de m dimineata devreme, pentru a prinde o lumina cât mai buna. Aveam sa aflu ca rezervarile pentru acces se fac cu mult timp înainte, nu atât din cauza turistilor (care oricum nu sunt foarte multi) cât mai ales a pelerinilor veniti din toate partile Tibetului sa viziteze, dar mai ales sa aduca ofrande, într-unul din cele mai sfinte locuri din Tibet: Palatul Potala, palatul de iarna a lui Dalai Lama. 

În curtea de la baza colinei pe care este construit palatul, totul se transforma brusc. Am iesit din furnicarul si zumzaiala unui oras care nu mai este demult unul interzis, intrând în linistea, calmul, atmosfera solemna a unui loc sfânt, pentru ca asa era considerata pâna 1959 resedinta de iarna a lui Dalai Lama. Este una din cele mai carismatice constructii ale lumii, care, pana la contruirea zgarienorilor din New York, poate fi considerata cea mai înalta cladire din lume, este edificiul care simbolizeaza pe deplin Tibetul.

O lumina scapata printre norii ce amenintau cu ploaia îmi precipita actiunea, pregatesc la repezeala camera si fara sa stau prea mult pe ganduri trag cateva cadre sa fiu sigur ca nu ratez momentul. Vazând ca lumina persista îmi pregatesc trepiedul, aleg un loc de statie în asa fel încât dârele de lumina de pe caldarâmul din fata mea sa intre în compozitia de linii frânte care se continua cu treptele care urca catre Palat. Contrastul din primul plan datorat luminii diminetii - oblica, joasa, puternica - se reia si în partea de sus a imaginii accentuând jocul volumelor, spatialitatea imaginii si se inchide pe cerul plumburiu desenat ca un decor dramatic. Trag cadre de sine statatoare dar fac si o panorama. Un astfel de moment nu se rateaza.

Situat pe colina Marpo Ri (Muntele Rosu) din centrul capitalei tibetane Lhasa, Palatul Potala este probabil una din cele 7 minuni ale lumii contemporane, sau cel putin asa au votat-o cititorii ziarului USA Today. Insa in mod cert UNESCO îl aseaza în World Heritage List din 1994. Constructia Palatului incepe în timpul lui Lozang Gyatso, supranumit „Al Cincelea Marele Dalai Lama” în 1645 si se termina la 10 ani dupa moartea lui, in 1694. Legenda spune ca de teama ca lucrarile constructiei ar putea fi oprite la moartea celui mai mare Dalai Lama al Tibetului, calugarii ascund decesul timp de 10 ani, rolul acestuia fiind jucat de un calugar care-i semana leit. Una din ciudateniile constructiei este turnarea de cupru la temelia palatului pentru a rezista cutermurelor de pamant. Însa Palatul Potala trebuie vazut pentru a fi înteles pe deplin. 

Cu foarte multi ani în urma, aveam depre Tibet o imagine foarte exotica data de singura mea sursa de informatii reale nealterate: micul dictionar eciclopedic Larousse al bunicului, editat în anii 30. Potala era infatisat ca într-o gravura de secol XIX, bine desenata dar cu o alura ireala. Primele fotografii le-am vazut acum vreo 28 de ani, cand abonat la primele reviste de fotografie venite din State, a aparut un articol cu o fotografie celebra a unui mare fotograf american Galen Rowell: Curcubeu deasupra Palatului Potala. Imaginea e socanta, fascinanta si imposibil sa nu te marcheze...

“Aflat în fata unui peisaj niciodata nu m-am gândit sa-l înregistrez ca atare decât daca aveam nevoie de o fotografie documentara. Primul meu gând se îndrepta intotdeauna catre calitatea luminii dintr-un peisaj.”

— Galen Rowell.

Culorile Tibetului

Soferului nostru, un tibetan de 28 de ani, ii place viteza. Contrar tuturor asteptarilor mele, in Tibet, soseaua asfaltata ca in palma, urca pana peste 5200 m. Masina se lanseaza greu, normal pentru un Landcruiser de 20 de ani, dar si cand o face, are unde se desfasura pe liniile drepte de pe platoul tibetan. Doar la cativa kilometri in departare se vad muntii golasi care inchid perspectiva. Reteaua de drumuri din Tibet este impresionanta gandindu-ma ca a fost construita in doar cativa ani si la o asemenea altitudine. Portiuni din “Autostrada Prieteniei” sunt inca in constructie. Traversand aceste portiuni ne dam seama de ce este in stare “tot terenul japonez”: vad de rau cu apa pana la portiere, noroi prin care se trece doar cu caminonul de santier, pante la 35 grade sau direct pe panta unui munte, fara sleauri, atunci cand soseaua este blocata pe kilometri din cauza asfaltarii. Iar cand ajunge din nou pe soseaua dreapta, soferul nostru o “calca” nu se incurca. Distantele sunt imense in Tibet, un teritoriu de 5 ori cat Franta. De la punctul de frontiera pana la muntele sfant Kailash – tinta calatoriei noastre – avem de strabatut peste 900 km. Este doar o mica parte din Tibetul de vest. O parcurgem in trei zile pentru ca ne-am rezervat timp sa ne oprim pe drum sa facem fotografii. Relieful este o combinatie de platouri – foste lacuri, acum secate - inconjurate de munti, prin care curge o retea destul de densa de rauri care-si au obarsia in ghetarii din Himalaya inalta. Din loc in loc, lacuri imense colorate straniu in turcoaz (datorita suspensiilor din apa de ghetar) isi schimba nuantele dupa cum bate soarele. In zonele udate de rauri sau in apropierea lacurilor vegetatia ierboasa este saracacioasa tipic desertica. Desi putina, aceasta sustine turmele tibetanilor care uneori te coplesesc prin numarul lor. S-a intamplat sa vedem turme imprastiate pe suprafete enorme. M-am intrebat cum reusesc pastorii sa le supravegheze pe asemenea imensitati. Sunt multe zone mlastinoase in care smarcurile suculente aduna animalele domestice si salbatice laolalta.

Versantii muntilor care inchid aceste platouri sunt complet lipsiti de sol. Subsolul este expus capriciilor naturale dar pentru ca precipitatiile sunt foarte rare degradarea nu este foarte vizibila. In schimb cromatica este naucitoare. Pe acelasi versant mineralele subsolului sunt expuse vederii si coloreaza muntele de la alb stralucitor la rosu aprins sau chiar verde. Parca toata geologia Terei si-a propus sa-si etaleze bogatia si diversitatea pe acesti versanti din Tibet.

Desi nu stie engleza, soferul s-a prins din prima cand vrem sa oprim. Dar de data aceasta aproape am strigat cand am trecut pe langa micul lac in care se oglindeau muntii portocali-rosietici din spate. Siluetele catorva cai pascand la marginea lacului, cromatica apei si reflexiile muntilor erau parca aranjate cu mana. Imposibil de ratat un asemenea cadru. Tresarind la auzul strigatului meu soferul a franat brusc de parca cine stie ce s-ar fi intamplat. M-am jenat un pic ca am strigat asa tare dar peisajul m-a luat prin surprindere. Am sarit din masina si cu tele deja montat pe camera am mers inapoi cateva sute de metri sa fiu in pozitia cea mai buna. 200 mm nu ajungea, am mai montat convertorul de 1,4 si asa am ajuns la o focala convenabila. Am lucrat cu diafragma destul de inchisa pentru a avea o profunzime de camp cat mai mare. Vroiam claritate pe cat mai multe planuri din imagine. Din graba de a nu pierde caii nu am folosit trepiedul incercand sa am o priza cat mai buna la camera, cu coatele lipite de corp. A fost nevoie de filtru de polarizare pe care l-am rotit in asa fel incat sa existe reflexie pe suprafata apei dar totodata sa reduc lumina parazita si culorile sa fie cat mai saturate. Ca la orice subiect cu elemente in miscare (de data aceasta caii) se trag cateva zeci de cadre pentru ca niciodata nu stii daca nu cumva urmatorul nu e mai bun decat cel abea tras. Am petrecut 20-25 de minute pe margine lacului. Dupa ce caii s-au indepartat ne-am reluat locurile in Landcruiser-e iar soferul nostrun a “calcat-o” cu suta, doar nu era sa rateze tocmai aceasta linie dreapta. Am o vaga banuiala ca l-am frustrat cu atatea opriri ☺.

Telefonul nu era descarcat

“Gigi,
Nici nu m-am gandit ca nu vii acasa. Aveam nevoie sa ma sfatuiesc si eu cu tine. Pe 11 noiembrie imi fac iesirea la pensie (peste doua saptamani)
PS. Tefefonul nu era descarcat”

Intalnirile cu oamenii Deltei nu sunt intotdeauna din cele mai “cordiale”. In general oamenii se feresc de obiectivul camerei de fotografiat. Pe de o parte asa le e felul mai dur si neprietenos, pe de alta, o realitate dura in care pescuitul pe la marginea legii ii face foarte circumspecti. Unii au fost prinsi in jocul dintre presa si autoritati si au fost aratati ca braconieri desi  nu erau in afara legii. Probabil ca pe adevaratii braconieri n-apuca sa-i fotografieze nimeni. Asa ca am fost intampinati cu buna ziua sau cu injuraturi dupa experientele acumulate de fiecare interlocutor in parte. Nu mai departe decat cu un an in urma intr-un sat de pescari, incercand sa tragem la mal am fost intampinati de o salva de injuraturi. O echipa de televiziune din Japonia, care ne insotea in phototour, a sesizat violenta limbajului si a cerut lamuriri. Jenati am cautat o explicatie plauzibila, care insa n-a fost inteleasa defel.

Undeva pe canalul Litcov se afla o mica asezare de pescari. I se spune satul Litcov desi nu sunt decat vreo 5-6 constructii ce par a se darama la cea mai mica atingere. Am debarcat cu oarecare strangere in suflet desi am cerut voie localnicilor in prealabil. Pasind pe grind am realizat ca de data aceasta am nimerit la “baietii buni”. O mica contructie din lemn si stuf adapostea o “avere” de ustensile de pescuit. Fiind vremea prohibitiei pescarii nostri lucrau de zor la repararea navoadelor, plaselor sau pliveau constiicios la cele trei straturi cu legume din spatele casutei. Mai incolo o coliba suie in care ti-era frica sa intri sa nu se darame tinea loc de toaleta. N-am cutezat sa intru de frica unei drame. In schimb am intrat intr-o mica anexa, aparent abandonata (de fapt acesta este aspectul “normal” al colibelor de stuf. Panzele de paianjen demonstrau nelocuirea. Le-am cules din barba caci ochii s-a adaptat mai tarziu decat dorinta mea de a explora. Un  pat cu o saltea de paie ravasita, un cuier de perete pe care atarnau niste chei ruginite, un pachet de tigari plin candva cu seminte de castraveti - ce acum probabil se parguiau in gradina - in fereastra un ceas desteptator oprit la trei s-un-sfert, o cutie de crema ce parea din alt scenariu. In coltul de sus al camerei o icoana cu Mantuitorul.

Din prima ochii mi-au fugit pe perete, unde intr-un piron parca desprins de pe Sfanta Cruce - pe atat de mare si ruginit era – atarna o scrisoare cu un mesaj ca un strigat de ajutor gasit intr-o sticla de naufragiat. Trist si dojenitor cu un repros fin la urma: “PS Telefonul nu era descarcat”.

Cornisa

Fotografia de peisaj este sinonima cu rabdarea. Dar si cu documentarea despre locurilor in care vei merge, citirea semnelor de schimbare a vremii sau, acolo unde se poate, sa fii la curent cu prognoza meteo. Si mai trebuie sa mergi in natura cu scopul de a face fotografii si nu numai pentru a te plimba si daca cumva iese ceva, faci o fotografie. Planificarea unei ture se face avand in plan toate aceste variabile si multe altele care tin de cunoasterea si respectarea naturii. 

Cornisa

Inca de cand am plecat din tara stiam ca trebuie sa ajung pe  Aiguille du Midi la ceas de dimineata, sa prind lumina razanta a rasaritului. Nu stiam cum voi putea putea fi acolo sus la asa ora matinala. Dar m-am linistit cand in primele zile cand am ajuns la Chamonix. In sezon, telecabina catre varf pleaca la aparitia zorilor. Suna a tautologie dar in Alpi alpinismul este la el acasa. Programul telecabinelor tine cont de alpinisti. Cum in tura se pleaca cu noaptea-n cap la 5.30 rupeam usa de la telecabina impreuna cu alti 150 de alpinisti. Echipati pentru tura pe ghetar, gata pentru o tura pe Mont Blanc du Tacul sau chiar catre Mont Blanc. Ajuns pe varf cu cea de-a treia cabina, constat ca sunt singurul care a venit pentru fotografie. Dupa trei zile de ploaie –  la 3800 m, pe varf, ninsese – atmosfera avea transparenta specifica Patagoniei. Nici urma de suspensii in aer, transparenta aproape totala a atmosferei iti dadea senzatia ca poti pune mana pe acele Chamonixului. Mont Blanc-ul era la o aruncatura de bat. Incep sa fotogarfiez pe platforma de pe varf chiar langa turnul cu antene de tot felul. De aici am o deschidere de 300 de grade si prima fotografie este o serie din care voi face o panorama. Soarele este inca jos si contrastele sunt domoale. Catre ora 9 apar alpinistii care vor sa faca ture scurte pe ghetar. Ma amplasez pe una din platforme de unde se vede o cornisa extraordinara. Ma astept ca macar o echipa de alpinisti sa faca o tura catre Acele Chamonixului, ruta clasica de gheata si stanca, care se preteaza pentru o tura de o zi. Pe trepied am montat zoom-ul tele 80-200/2,8 cu Nikon D100. Astept cam a jumatate de ora si zaresc prima echipa de 4 care se indreapta in monom catre cornisa. Urmaresc echipa si trag din cand in cand cate un cadru cand compozitia dicteaza declansarea. Echipa se regrupeaza pe cornisa si are un moment de pauza. Acesta este momentul cand trag o serie de fotografii cu diferite variante de compozitie. Nu ratez nici cadrul pe inalt nici pe orizontala, fiecare compozitie avand ca elemente de forta micul grup de alpinisti profilati pe pata alba de zapada si umbra distincta a cornisei care face o diagonala puternica in cadru. Expunerea nu necesita nici o corectie deoarece suprafetele de lumina si umbra din cadru sunt in proportii egale si se anuleaza una pe alta. Desi trag de pe trepied aleg ca timpul de expunere sa fie foarte scurt 1/1000. Astfel diafragma rezultata este 8 la valoarea ISO de 200 ASA. Echipa de alpinisti se insira din nou in monom si pleca mai departe in ruta catre Aiguille de Chamonix. Ii urmaresc cu speranta ca se vor profila mai departe pe o cornisa foarte aeriana. Insa fundalul pe care se profileaza nu-i avantajeaza, siluatele lor integrandu-se pe fundalul inchis la culoare. Revad pe micul monitor al camerei imaginile trase si realizez ca fotografia cu cornisa este cea mai valoroasa a expunere din acea zi.

“You are not in the mountains. The mountains are in you.”

— John Muir

La o analiza ulterioara a fotografiei am hotarat sa o transform in alb-negru pentru a accentua dramatismul si forta grafica a compozitiei.

Inca o data s-a adeverit ca muntele ti se daruieste pe masura in care il iubesti.

10.000 candele

Travesez bulevardul larg din fata hotelului, intru pe stradutele înguste si întortocheate si dupa 20 de minute în care am strabatut Barkor, partea veche a Lhasei, iata-ma în piata din fata templului Jokhang. Este cea mai importanta si sfânta manastire buddhista de pe cuprinsul Tibetului, în traducere însemnând “casa lui Buddha”. Intru în fluxul uman care face “kora”, procesiune pedestra a pelerinilor, ce ocoloste locul sfânt în sensul acelor de ceasornic. O strada circulara, croita în jurul manastirii veche de 1400 de ani, înlesneste ritualul pelerinilor. Multi dintre ei au facut drumul pe jos, din cele mai îndepartate colturi ale Tibetului, pentru a ajunge la Jokhang. Dupa îndeplinirea korei pelerinii fac “puja”, o suita de actiuni prin care-si  exprima credinta si devotamentul pentru Buddha: oferirea de ofrande, incantatii si prosternari. Pentru majoritatea tibetanilor, pelerinajul la Lhasa este un eveniment unic in viata care-i ajuta la imbunatațirea karmei în viaaa prezenta si viitoare. Cei foarte credinciosi fac korasi puja în acelasi timp: îsi înalta bratele deasupra capului, rostesc o mantra, apoi se întind cu fata la pamânt pentru a face din nou trei pasi si a repeta prosternarile dând ocolul manastirii de mai multe ori în cursul unei zile.

10.000 candles

“If anything is worth doing, do it with all your heart.”

— Buddha

Fumul aromat al jnepanului ars pe altare inunda piaaa alungând spiritele rele. În atmosfera stranie a luminii de dupa-amiaza, filtrata de fumul albicios al ofrandelor, caut Casa celor 10.000 de candele: o cladire extrem de joasa, unde se spune ca ard în permanenta miile de candele din unt de yac, ofranda adusa lui Buddha de catre pelerini ajunsi la Jokhang. De câteva ori pe zi, o echipa de 4 credinciosi schimba candelele consumate cu unele pline cu untul de yak. Cobor într-un demisol întunecos, intru în antecamera unde îmi las rucsacul foto si apoi în camera candelelor. Ma izbeste o caldura de furnal si ma intreb daca la asa o temperatura camera foto mai lucreaza. Câteva gauri laterale de aerisire si doua decupaje în acoperis permit primenirea aerului. Pe acolo intra si putina lumina în camera neagra de funingine. Dupa ce ochii se obisnuiesc cu lumina ciudata de la cele cateva mii de candele, realizez atmosfera halucinanta a locului. Încerc o expunere de proba. Trebuie sa ridic ISO la 2000 pentru a compensa lipsa luminii. Pe camera am montat superangularul 17-35 mm iar locul îngust îmi permite doar folosirea celei mai scurte focale. În interior lumina este stranie, o combinatie între lumina albastra venita de sus prin fantele de aerisire si cea galbena a candelelor. Stabilesc balansul de alb la 3200 K si fac o expunere de calibrare. Cele doua culori complementare si balansul de alb aduc imaginea în concordanta cu locul si spiritul acestuia. Îmi aleg o diafragma suficient de închisa pentru a avea profunzinea necesara si un timp destul de scurt pentru a trage din mâna : f=9; t= 1/80’’. Din când în când ies afara din camera supraîncalzita sa iau o gura de aer ceva mai oxigenat. Îngrijitorii se amuza de inadaptarea de care dau dovada. De parca nu era deajuns ca, pe langa cei 3700 m altitudine cât are Lhasa, sa se mai adauge si lipsa oxigenului din cauza celor 10.000 de candele. Intru din nou cu unul din îngrijitori care face o inspectie pentru întretinerea candelelor. Constata ca nici una nu este stinsa, lucru explicabil prin devotamentul cu care tibetanii buddhisti îsi îndeplinesc ritualurile. Urmaresc pesonajul prin încaperea întunecoasa si încinsa la extrem. Tacticos îndreapta fitilele candelelor care nu ard cum trebuie dând ocol camerei subterane. Constat ca la a doua încercare atmosfera pare ceva mai suportabila. Sunt foarte atent unde si cum pasesc. Pe jos, untul de yac face podeaua extrem de alunecoasa. Este atât de cald încât untul, care este împrastiat peste tot, sa fie lichid oriunde s-ar afla: pe jos, pe politele cu candele sau în vasele de depozitare. Am iesit de acolo cu semtimentul unei purificari prin foc: la propriu!