Telefonul nu era descarcat

“Gigi,
Nici nu m-am gandit ca nu vii acasa. Aveam nevoie sa ma sfatuiesc si eu cu tine. Pe 11 noiembrie imi fac iesirea la pensie (peste doua saptamani)
PS. Tefefonul nu era descarcat”

Intalnirile cu oamenii Deltei nu sunt intotdeauna din cele mai “cordiale”. In general oamenii se feresc de obiectivul camerei de fotografiat. Pe de o parte asa le e felul mai dur si neprietenos, pe de alta, o realitate dura in care pescuitul pe la marginea legii ii face foarte circumspecti. Unii au fost prinsi in jocul dintre presa si autoritati si au fost aratati ca braconieri desi  nu erau in afara legii. Probabil ca pe adevaratii braconieri n-apuca sa-i fotografieze nimeni. Asa ca am fost intampinati cu buna ziua sau cu injuraturi dupa experientele acumulate de fiecare interlocutor in parte. Nu mai departe decat cu un an in urma intr-un sat de pescari, incercand sa tragem la mal am fost intampinati de o salva de injuraturi. O echipa de televiziune din Japonia, care ne insotea in phototour, a sesizat violenta limbajului si a cerut lamuriri. Jenati am cautat o explicatie plauzibila, care insa n-a fost inteleasa defel.

Undeva pe canalul Litcov se afla o mica asezare de pescari. I se spune satul Litcov desi nu sunt decat vreo 5-6 constructii ce par a se darama la cea mai mica atingere. Am debarcat cu oarecare strangere in suflet desi am cerut voie localnicilor in prealabil. Pasind pe grind am realizat ca de data aceasta am nimerit la “baietii buni”. O mica contructie din lemn si stuf adapostea o “avere” de ustensile de pescuit. Fiind vremea prohibitiei pescarii nostri lucrau de zor la repararea navoadelor, plaselor sau pliveau constiicios la cele trei straturi cu legume din spatele casutei. Mai incolo o coliba suie in care ti-era frica sa intri sa nu se darame tinea loc de toaleta. N-am cutezat sa intru de frica unei drame. In schimb am intrat intr-o mica anexa, aparent abandonata (de fapt acesta este aspectul “normal” al colibelor de stuf. Panzele de paianjen demonstrau nelocuirea. Le-am cules din barba caci ochii s-a adaptat mai tarziu decat dorinta mea de a explora. Un  pat cu o saltea de paie ravasita, un cuier de perete pe care atarnau niste chei ruginite, un pachet de tigari plin candva cu seminte de castraveti - ce acum probabil se parguiau in gradina - in fereastra un ceas desteptator oprit la trei s-un-sfert, o cutie de crema ce parea din alt scenariu. In coltul de sus al camerei o icoana cu Mantuitorul.

Din prima ochii mi-au fugit pe perete, unde intr-un piron parca desprins de pe Sfanta Cruce - pe atat de mare si ruginit era – atarna o scrisoare cu un mesaj ca un strigat de ajutor gasit intr-o sticla de naufragiat. Trist si dojenitor cu un repros fin la urma: “PS Telefonul nu era descarcat”.

10.000 candele

Travesez bulevardul larg din fata hotelului, intru pe stradutele înguste si întortocheate si dupa 20 de minute în care am strabatut Barkor, partea veche a Lhasei, iata-ma în piata din fata templului Jokhang. Este cea mai importanta si sfânta manastire buddhista de pe cuprinsul Tibetului, în traducere însemnând “casa lui Buddha”. Intru în fluxul uman care face “kora”, procesiune pedestra a pelerinilor, ce ocoloste locul sfânt în sensul acelor de ceasornic. O strada circulara, croita în jurul manastirii veche de 1400 de ani, înlesneste ritualul pelerinilor. Multi dintre ei au facut drumul pe jos, din cele mai îndepartate colturi ale Tibetului, pentru a ajunge la Jokhang. Dupa îndeplinirea korei pelerinii fac “puja”, o suita de actiuni prin care-si  exprima credinta si devotamentul pentru Buddha: oferirea de ofrande, incantatii si prosternari. Pentru majoritatea tibetanilor, pelerinajul la Lhasa este un eveniment unic in viata care-i ajuta la imbunatațirea karmei în viaaa prezenta si viitoare. Cei foarte credinciosi fac korasi puja în acelasi timp: îsi înalta bratele deasupra capului, rostesc o mantra, apoi se întind cu fata la pamânt pentru a face din nou trei pasi si a repeta prosternarile dând ocolul manastirii de mai multe ori în cursul unei zile.

10.000 candles

“If anything is worth doing, do it with all your heart.”

— Buddha

Fumul aromat al jnepanului ars pe altare inunda piaaa alungând spiritele rele. În atmosfera stranie a luminii de dupa-amiaza, filtrata de fumul albicios al ofrandelor, caut Casa celor 10.000 de candele: o cladire extrem de joasa, unde se spune ca ard în permanenta miile de candele din unt de yac, ofranda adusa lui Buddha de catre pelerini ajunsi la Jokhang. De câteva ori pe zi, o echipa de 4 credinciosi schimba candelele consumate cu unele pline cu untul de yak. Cobor într-un demisol întunecos, intru în antecamera unde îmi las rucsacul foto si apoi în camera candelelor. Ma izbeste o caldura de furnal si ma intreb daca la asa o temperatura camera foto mai lucreaza. Câteva gauri laterale de aerisire si doua decupaje în acoperis permit primenirea aerului. Pe acolo intra si putina lumina în camera neagra de funingine. Dupa ce ochii se obisnuiesc cu lumina ciudata de la cele cateva mii de candele, realizez atmosfera halucinanta a locului. Încerc o expunere de proba. Trebuie sa ridic ISO la 2000 pentru a compensa lipsa luminii. Pe camera am montat superangularul 17-35 mm iar locul îngust îmi permite doar folosirea celei mai scurte focale. În interior lumina este stranie, o combinatie între lumina albastra venita de sus prin fantele de aerisire si cea galbena a candelelor. Stabilesc balansul de alb la 3200 K si fac o expunere de calibrare. Cele doua culori complementare si balansul de alb aduc imaginea în concordanta cu locul si spiritul acestuia. Îmi aleg o diafragma suficient de închisa pentru a avea profunzinea necesara si un timp destul de scurt pentru a trage din mâna : f=9; t= 1/80’’. Din când în când ies afara din camera supraîncalzita sa iau o gura de aer ceva mai oxigenat. Îngrijitorii se amuza de inadaptarea de care dau dovada. De parca nu era deajuns ca, pe langa cei 3700 m altitudine cât are Lhasa, sa se mai adauge si lipsa oxigenului din cauza celor 10.000 de candele. Intru din nou cu unul din îngrijitori care face o inspectie pentru întretinerea candelelor. Constata ca nici una nu este stinsa, lucru explicabil prin devotamentul cu care tibetanii buddhisti îsi îndeplinesc ritualurile. Urmaresc pesonajul prin încaperea întunecoasa si încinsa la extrem. Tacticos îndreapta fitilele candelelor care nu ard cum trebuie dând ocol camerei subterane. Constat ca la a doua încercare atmosfera pare ceva mai suportabila. Sunt foarte atent unde si cum pasesc. Pe jos, untul de yac face podeaua extrem de alunecoasa. Este atât de cald încât untul, care este împrastiat peste tot, sa fie lichid oriunde s-ar afla: pe jos, pe politele cu candele sau în vasele de depozitare. Am iesit de acolo cu semtimentul unei purificari prin foc: la propriu!