Infernul lui Imre

„- ...o fost pe la mine si de la ceva televizie, îi zicea bibisi... o fost si domnu’ cela, printul din Anglia... da’ cine n-o fost!! Sa vada cum se facem carbunele. E greu... dar asta stiu a face si uite asta fac... cu nevasta-mea, de când se desprimavareaza pâna târziu, în novembre. Apai merem acasa în Harghita sa facem si noi Craciunul, ca oamenii... si de Pasti merem acasa. O saptamâna. Avem acolo casa faina... Da uite, stam aici 8 luni pe an. Trebuie sa mai repar la rulota un pic. Uite, azi noapte a cazut cosu’ de la soba si era sa murim asfixiati. Noroc ca m-am trezit si am deschis repede usa ca, daca nu, muream acolo... Azi l-am reparat. Ca n-am mai facut foc de azi primavara... ca vara facem focu’ uite aici la bordei, unde facem si de mâncare... No... nu-i usor sa stai toata ziua colo pe bocsa... gazul ala îmi arde plamânii si de-aia trebuie sa beau multa apa... da’ daca e bere, e mai buna... no... noroc!... 

Infernul lui Imre

.. mi-o adus un sidi cu filmu’... da’ eu n-am unde sa-l vad... da’ l-au pus pe un leptap de am vazut ai noi... si acu’ trebe sa ma duc la un nepot care are calculator, sa-l mai vad... când oi mere acasa...”

La o vorba cu Imre, carbunarul de la Viscri, viata lui pare când rupta din rai, când coborâta în infern. Pentru el e o viata care nu are început si nici sfârsit, un perpetuum între anotimpuri, între cladirea bocsei si scoaterea mangalului. O saptamâna cladeste bocsa cu lemne taiate la metru. Trebuie sa fie din esente tari. I le aduce patronul, cu camionul, din parchetele din jurul Rupei. Le cladeste dupa grosime, cu o camera de ardere la mijloc si un tunel pe unde va da foc bocsei. Apoi le acopera cu pamânt, câteva tone, si la final da foc vreascurilor lasate înadins în camera de ardere. Trebuie sa arda mocnit de la interior catre exterior, cu oxigen putin, pentru ca lemnul sa se transforme treptat în mangal. Oxigenul pentru ardere este controlat zi si noapte de Imre, cu ajutorul unor gauri pe care le face si apoi le astupa „sa nu iasa fum albastru”. Bocsa e temperata tot timpul cu apa, pe care Imre o aduce cu galeata si o împrastie ca sa scada temperatura. Gazul care-i arde plamânii, oxidul de carbon, este rezultat din arderea incompleta, gaz extrem de periculos pe care omul nostru îl potoleste cu bere, ori de câte ori primeste musafiri. Se stie ca la Imre te duci cu tigari si bere. Doar când e vreme rea si nu mai are vizitatori, merge pâna-n sat cu bicicleta, dupa bere si tigari. Dupa cum îi de mare bocsa, în doua-trei saptamâni tot lemnul e transformat în mangal. Bocsa se desface, iar mangalul încins e din nou stropit cu apa sa nu se autoaprinda. De-abia când e racit, ajutat de nevasta, Imre încarca mangalul în saci de rafie care iau calea orasului. Ca lucrurile sa fie si mai complicate, Imre lucreaza în suveica. În timp ce o bocsa arde, construieste alta, iar cea de-a treia tocmai era încarcata în saci. 

Am ajuns de fiecare data la bocsa la vreme de apus, când soarele lumineaza razant peste padure, iar lumina este de spectacol. O ultima raza cade peste bocsa si lumineaza doar apa aruncata cu precizie de Imre. Lumina diminuata si necesitatea unui timp scurt de expunere m-a obligat sa ridic valoarea ISO la 400, iar timpul de expunere sa-l cobor la 1/500 pentru a îngheaa miscarea. Am folosit diafragma 11 pentru a avea suficienta profunzime de câmp, fumul alb pacalind câteodata focalizarea automata a camerei. Astfel m-am asigurat ca voi avea personajul redat clar, indiferent ca focalizarea poate avea mici erori.

Între doua temperari cu galetile de apa, Imre îsi savureaza cu placere berea, asculta pasarelele si este convins ca soarta l-a facut sa fie carbunar, bucurându-se de raiul naturii si luptând cu infernul de pe bocsa.

“Succesul nu e cheia fericirii. Fericirea e cheia succesului. Daca îti place ceea ce faci, vei avea succes.”

— Herman Cain

Culorile Tibetului

Soferului nostru, un tibetan de 28 de ani, ii place viteza. Contrar tuturor asteptarilor mele, in Tibet, soseaua asfaltata ca in palma, urca pana peste 5200 m. Masina se lanseaza greu, normal pentru un Landcruiser de 20 de ani, dar si cand o face, are unde se desfasura pe liniile drepte de pe platoul tibetan. Doar la cativa kilometri in departare se vad muntii golasi care inchid perspectiva. Reteaua de drumuri din Tibet este impresionanta gandindu-ma ca a fost construita in doar cativa ani si la o asemenea altitudine. Portiuni din “Autostrada Prieteniei” sunt inca in constructie. Traversand aceste portiuni ne dam seama de ce este in stare “tot terenul japonez”: vad de rau cu apa pana la portiere, noroi prin care se trece doar cu caminonul de santier, pante la 35 grade sau direct pe panta unui munte, fara sleauri, atunci cand soseaua este blocata pe kilometri din cauza asfaltarii. Iar cand ajunge din nou pe soseaua dreapta, soferul nostru o “calca” nu se incurca. Distantele sunt imense in Tibet, un teritoriu de 5 ori cat Franta. De la punctul de frontiera pana la muntele sfant Kailash – tinta calatoriei noastre – avem de strabatut peste 900 km. Este doar o mica parte din Tibetul de vest. O parcurgem in trei zile pentru ca ne-am rezervat timp sa ne oprim pe drum sa facem fotografii. Relieful este o combinatie de platouri – foste lacuri, acum secate - inconjurate de munti, prin care curge o retea destul de densa de rauri care-si au obarsia in ghetarii din Himalaya inalta. Din loc in loc, lacuri imense colorate straniu in turcoaz (datorita suspensiilor din apa de ghetar) isi schimba nuantele dupa cum bate soarele. In zonele udate de rauri sau in apropierea lacurilor vegetatia ierboasa este saracacioasa tipic desertica. Desi putina, aceasta sustine turmele tibetanilor care uneori te coplesesc prin numarul lor. S-a intamplat sa vedem turme imprastiate pe suprafete enorme. M-am intrebat cum reusesc pastorii sa le supravegheze pe asemenea imensitati. Sunt multe zone mlastinoase in care smarcurile suculente aduna animalele domestice si salbatice laolalta.

Versantii muntilor care inchid aceste platouri sunt complet lipsiti de sol. Subsolul este expus capriciilor naturale dar pentru ca precipitatiile sunt foarte rare degradarea nu este foarte vizibila. In schimb cromatica este naucitoare. Pe acelasi versant mineralele subsolului sunt expuse vederii si coloreaza muntele de la alb stralucitor la rosu aprins sau chiar verde. Parca toata geologia Terei si-a propus sa-si etaleze bogatia si diversitatea pe acesti versanti din Tibet.

Desi nu stie engleza, soferul s-a prins din prima cand vrem sa oprim. Dar de data aceasta aproape am strigat cand am trecut pe langa micul lac in care se oglindeau muntii portocali-rosietici din spate. Siluetele catorva cai pascand la marginea lacului, cromatica apei si reflexiile muntilor erau parca aranjate cu mana. Imposibil de ratat un asemenea cadru. Tresarind la auzul strigatului meu soferul a franat brusc de parca cine stie ce s-ar fi intamplat. M-am jenat un pic ca am strigat asa tare dar peisajul m-a luat prin surprindere. Am sarit din masina si cu tele deja montat pe camera am mers inapoi cateva sute de metri sa fiu in pozitia cea mai buna. 200 mm nu ajungea, am mai montat convertorul de 1,4 si asa am ajuns la o focala convenabila. Am lucrat cu diafragma destul de inchisa pentru a avea o profunzime de camp cat mai mare. Vroiam claritate pe cat mai multe planuri din imagine. Din graba de a nu pierde caii nu am folosit trepiedul incercand sa am o priza cat mai buna la camera, cu coatele lipite de corp. A fost nevoie de filtru de polarizare pe care l-am rotit in asa fel incat sa existe reflexie pe suprafata apei dar totodata sa reduc lumina parazita si culorile sa fie cat mai saturate. Ca la orice subiect cu elemente in miscare (de data aceasta caii) se trag cateva zeci de cadre pentru ca niciodata nu stii daca nu cumva urmatorul nu e mai bun decat cel abea tras. Am petrecut 20-25 de minute pe margine lacului. Dupa ce caii s-au indepartat ne-am reluat locurile in Landcruiser-e iar soferul nostrun a “calcat-o” cu suta, doar nu era sa rateze tocmai aceasta linie dreapta. Am o vaga banuiala ca l-am frustrat cu atatea opriri ☺.

Telefonul nu era descarcat

“Gigi,
Nici nu m-am gandit ca nu vii acasa. Aveam nevoie sa ma sfatuiesc si eu cu tine. Pe 11 noiembrie imi fac iesirea la pensie (peste doua saptamani)
PS. Tefefonul nu era descarcat”

Intalnirile cu oamenii Deltei nu sunt intotdeauna din cele mai “cordiale”. In general oamenii se feresc de obiectivul camerei de fotografiat. Pe de o parte asa le e felul mai dur si neprietenos, pe de alta, o realitate dura in care pescuitul pe la marginea legii ii face foarte circumspecti. Unii au fost prinsi in jocul dintre presa si autoritati si au fost aratati ca braconieri desi  nu erau in afara legii. Probabil ca pe adevaratii braconieri n-apuca sa-i fotografieze nimeni. Asa ca am fost intampinati cu buna ziua sau cu injuraturi dupa experientele acumulate de fiecare interlocutor in parte. Nu mai departe decat cu un an in urma intr-un sat de pescari, incercand sa tragem la mal am fost intampinati de o salva de injuraturi. O echipa de televiziune din Japonia, care ne insotea in phototour, a sesizat violenta limbajului si a cerut lamuriri. Jenati am cautat o explicatie plauzibila, care insa n-a fost inteleasa defel.

Undeva pe canalul Litcov se afla o mica asezare de pescari. I se spune satul Litcov desi nu sunt decat vreo 5-6 constructii ce par a se darama la cea mai mica atingere. Am debarcat cu oarecare strangere in suflet desi am cerut voie localnicilor in prealabil. Pasind pe grind am realizat ca de data aceasta am nimerit la “baietii buni”. O mica contructie din lemn si stuf adapostea o “avere” de ustensile de pescuit. Fiind vremea prohibitiei pescarii nostri lucrau de zor la repararea navoadelor, plaselor sau pliveau constiicios la cele trei straturi cu legume din spatele casutei. Mai incolo o coliba suie in care ti-era frica sa intri sa nu se darame tinea loc de toaleta. N-am cutezat sa intru de frica unei drame. In schimb am intrat intr-o mica anexa, aparent abandonata (de fapt acesta este aspectul “normal” al colibelor de stuf. Panzele de paianjen demonstrau nelocuirea. Le-am cules din barba caci ochii s-a adaptat mai tarziu decat dorinta mea de a explora. Un  pat cu o saltea de paie ravasita, un cuier de perete pe care atarnau niste chei ruginite, un pachet de tigari plin candva cu seminte de castraveti - ce acum probabil se parguiau in gradina - in fereastra un ceas desteptator oprit la trei s-un-sfert, o cutie de crema ce parea din alt scenariu. In coltul de sus al camerei o icoana cu Mantuitorul.

Din prima ochii mi-au fugit pe perete, unde intr-un piron parca desprins de pe Sfanta Cruce - pe atat de mare si ruginit era – atarna o scrisoare cu un mesaj ca un strigat de ajutor gasit intr-o sticla de naufragiat. Trist si dojenitor cu un repros fin la urma: “PS Telefonul nu era descarcat”.

10.000 candele

Travesez bulevardul larg din fata hotelului, intru pe stradutele înguste si întortocheate si dupa 20 de minute în care am strabatut Barkor, partea veche a Lhasei, iata-ma în piata din fata templului Jokhang. Este cea mai importanta si sfânta manastire buddhista de pe cuprinsul Tibetului, în traducere însemnând “casa lui Buddha”. Intru în fluxul uman care face “kora”, procesiune pedestra a pelerinilor, ce ocoloste locul sfânt în sensul acelor de ceasornic. O strada circulara, croita în jurul manastirii veche de 1400 de ani, înlesneste ritualul pelerinilor. Multi dintre ei au facut drumul pe jos, din cele mai îndepartate colturi ale Tibetului, pentru a ajunge la Jokhang. Dupa îndeplinirea korei pelerinii fac “puja”, o suita de actiuni prin care-si  exprima credinta si devotamentul pentru Buddha: oferirea de ofrande, incantatii si prosternari. Pentru majoritatea tibetanilor, pelerinajul la Lhasa este un eveniment unic in viata care-i ajuta la imbunatațirea karmei în viaaa prezenta si viitoare. Cei foarte credinciosi fac korasi puja în acelasi timp: îsi înalta bratele deasupra capului, rostesc o mantra, apoi se întind cu fata la pamânt pentru a face din nou trei pasi si a repeta prosternarile dând ocolul manastirii de mai multe ori în cursul unei zile.

10.000 candles

“If anything is worth doing, do it with all your heart.”

— Buddha

Fumul aromat al jnepanului ars pe altare inunda piaaa alungând spiritele rele. În atmosfera stranie a luminii de dupa-amiaza, filtrata de fumul albicios al ofrandelor, caut Casa celor 10.000 de candele: o cladire extrem de joasa, unde se spune ca ard în permanenta miile de candele din unt de yac, ofranda adusa lui Buddha de catre pelerini ajunsi la Jokhang. De câteva ori pe zi, o echipa de 4 credinciosi schimba candelele consumate cu unele pline cu untul de yak. Cobor într-un demisol întunecos, intru în antecamera unde îmi las rucsacul foto si apoi în camera candelelor. Ma izbeste o caldura de furnal si ma intreb daca la asa o temperatura camera foto mai lucreaza. Câteva gauri laterale de aerisire si doua decupaje în acoperis permit primenirea aerului. Pe acolo intra si putina lumina în camera neagra de funingine. Dupa ce ochii se obisnuiesc cu lumina ciudata de la cele cateva mii de candele, realizez atmosfera halucinanta a locului. Încerc o expunere de proba. Trebuie sa ridic ISO la 2000 pentru a compensa lipsa luminii. Pe camera am montat superangularul 17-35 mm iar locul îngust îmi permite doar folosirea celei mai scurte focale. În interior lumina este stranie, o combinatie între lumina albastra venita de sus prin fantele de aerisire si cea galbena a candelelor. Stabilesc balansul de alb la 3200 K si fac o expunere de calibrare. Cele doua culori complementare si balansul de alb aduc imaginea în concordanta cu locul si spiritul acestuia. Îmi aleg o diafragma suficient de închisa pentru a avea profunzinea necesara si un timp destul de scurt pentru a trage din mâna : f=9; t= 1/80’’. Din când în când ies afara din camera supraîncalzita sa iau o gura de aer ceva mai oxigenat. Îngrijitorii se amuza de inadaptarea de care dau dovada. De parca nu era deajuns ca, pe langa cei 3700 m altitudine cât are Lhasa, sa se mai adauge si lipsa oxigenului din cauza celor 10.000 de candele. Intru din nou cu unul din îngrijitori care face o inspectie pentru întretinerea candelelor. Constata ca nici una nu este stinsa, lucru explicabil prin devotamentul cu care tibetanii buddhisti îsi îndeplinesc ritualurile. Urmaresc pesonajul prin încaperea întunecoasa si încinsa la extrem. Tacticos îndreapta fitilele candelelor care nu ard cum trebuie dând ocol camerei subterane. Constat ca la a doua încercare atmosfera pare ceva mai suportabila. Sunt foarte atent unde si cum pasesc. Pe jos, untul de yac face podeaua extrem de alunecoasa. Este atât de cald încât untul, care este împrastiat peste tot, sa fie lichid oriunde s-ar afla: pe jos, pe politele cu candele sau în vasele de depozitare. Am iesit de acolo cu semtimentul unei purificari prin foc: la propriu!