“Gigi,
Nici nu m-am gandit ca nu vii acasa. Aveam nevoie sa ma sfatuiesc si eu cu tine. Pe 11 noiembrie imi fac iesirea la pensie (peste doua saptamani)
PS. Tefefonul nu era descarcat”
Intalnirile cu oamenii Deltei nu sunt intotdeauna din cele mai “cordiale”. In general oamenii se feresc de obiectivul camerei de fotografiat. Pe de o parte asa le e felul mai dur si neprietenos, pe de alta, o realitate dura in care pescuitul pe la marginea legii ii face foarte circumspecti. Unii au fost prinsi in jocul dintre presa si autoritati si au fost aratati ca braconieri desi nu erau in afara legii. Probabil ca pe adevaratii braconieri n-apuca sa-i fotografieze nimeni. Asa ca am fost intampinati cu buna ziua sau cu injuraturi dupa experientele acumulate de fiecare interlocutor in parte. Nu mai departe decat cu un an in urma intr-un sat de pescari, incercand sa tragem la mal am fost intampinati de o salva de injuraturi. O echipa de televiziune din Japonia, care ne insotea in phototour, a sesizat violenta limbajului si a cerut lamuriri. Jenati am cautat o explicatie plauzibila, care insa n-a fost inteleasa defel.
Undeva pe canalul Litcov se afla o mica asezare de pescari. I se spune satul Litcov desi nu sunt decat vreo 5-6 constructii ce par a se darama la cea mai mica atingere. Am debarcat cu oarecare strangere in suflet desi am cerut voie localnicilor in prealabil. Pasind pe grind am realizat ca de data aceasta am nimerit la “baietii buni”. O mica contructie din lemn si stuf adapostea o “avere” de ustensile de pescuit. Fiind vremea prohibitiei pescarii nostri lucrau de zor la repararea navoadelor, plaselor sau pliveau constiicios la cele trei straturi cu legume din spatele casutei. Mai incolo o coliba suie in care ti-era frica sa intri sa nu se darame tinea loc de toaleta. N-am cutezat sa intru de frica unei drame. In schimb am intrat intr-o mica anexa, aparent abandonata (de fapt acesta este aspectul “normal” al colibelor de stuf. Panzele de paianjen demonstrau nelocuirea. Le-am cules din barba caci ochii s-a adaptat mai tarziu decat dorinta mea de a explora. Un pat cu o saltea de paie ravasita, un cuier de perete pe care atarnau niste chei ruginite, un pachet de tigari plin candva cu seminte de castraveti - ce acum probabil se parguiau in gradina - in fereastra un ceas desteptator oprit la trei s-un-sfert, o cutie de crema ce parea din alt scenariu. In coltul de sus al camerei o icoana cu Mantuitorul.
Din prima ochii mi-au fugit pe perete, unde intr-un piron parca desprins de pe Sfanta Cruce - pe atat de mare si ruginit era – atarna o scrisoare cu un mesaj ca un strigat de ajutor gasit intr-o sticla de naufragiat. Trist si dojenitor cu un repros fin la urma: “PS Telefonul nu era descarcat”.